O s t r a c o n

Articol 188 Omorul

Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor
drepturi.
Tentativa se pedepsește.

Comentariu
1. Consideraţii generale cu privire la infracţiunile contra persoanei. Printre proble- 1 mele Părţii speciale
care au impus adoptarea unui nou Cod penal s-a aflat necesitatea de a restabili o ierarhie corectă a valorilor
protejate. În acest sens, primele fapte incriminate în

noua reglementare sunt cele contra persoanei, aşezate în debutul Părţii speciale, în Titlul I din Noul Cod
penal. Această nouă ordine de preferinţă arată că legiuitorul a considerat că cele mai importante valori ce
necesită protecţie penală sunt cele legate de persoană, de drepturile şi libertăţile acesteia. Acest titlu
cuprinde nouă capitole, faţă de cele trei existente în Titlul corespondent – II – din Codul vechi, făcând
abstracţie de capitolul IV – infracţiuni contra demnităţii, care avea un statut incert (a se vedea, pentru
amănunte, V. Cioclei, Curs 2013,
p. 206-208). Acest „surplus” provine fie din introducerea unor infracţiuni noi pentru acest titlu (capitolul IV
– agresiuni asupra fătului; capitolul V – infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie;
capitolul VII – traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile), fie din crearea de capitole noi prin separarea
infracţiunilor deja existente (separarea infracţiunilor contra vieţii de cele contra integrităţii corporale sau
sănătăţii – capitolele I şi II; separarea într-un capitol distinct a infracţiunilor săvârşite asupra unui membru
de familie – capitolul III), fie din combinarea celor două procedee anterioare, respectiv separarea unor
infracţiuni plus adăugarea unor infracţiuni noi (separarea infracţiunilor contra libertăţii persoanei de cele
care aduc atingere domiciliului şi vieţii private – capitolele VI şi IX).
2. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de omor era prevăzută în Codul penal anterior la
art. 174, în exact aceeaşi redactare. Conţinutul incriminării fiind identic, inclusiv sub aspectul sancţiunii,
succesiunea de legi, în acest caz, nu generează practic situaţii tranzitorii.
3. Participaţia penală. Participaţia penală în cazul omorului prezintă unele particularităţi.
3.1. Instigarea. În practica instanţei supreme s-a apreciat că există instigare la infrac- ţiunea de omor în
ipoteza în care inculpaţii, prin ameninţări şi promisiuni, dar şi profi- tând de autoritatea avută asupra unui
deţinut, l-au determinat pe acesta să exercite asupra unui alt deţinut, violenţe ce i-au cauzat acestuia
decesul (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4404 din 10 octombrie 2003, www.legalis.ro). În jurisprudenţa
ultimilor ani a apărut şi la noi, din păcate, o modalitate extrem de periculoasă a instigării la omor, respectiv
aceea prin care instigatorul oferă o sumă de bani autorului, pentru a ucide o anumită persoană – omorul la
comandă (spre exemplu, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6822 din 16 decembrie 2004, www.legalis.ro).
3.2. Complicitatea. Simpla prezenţă a unei persoane, alături de autor, la locul comiterii omorului, nu
reprezintă complicitate, „atâta vreme cât nu a existat înţelegere între ea şi autor de a înlesni sau ajuta
comiterea faptei şi, totodată, nu a cunoscut şi nu a prevăzut că acesta va săvârşi un omor” (Trib. Suprem,
decizia nr. 94/1987, în C.P. Ad., p. 600). S-a reţinut complicitate morală la omor în sarcina inculpatului care,
după o înţelegere prealabilă de a comite agresiunea, l-a însoţit pe autorul omorului la locuinţa victimei şi, în
timp ce autorul lovea victima, inculpatul l-a atacat pe fratele acesteia. S-a subliniat că, deşi nu a participat
direct la uciderea victimei, „acţionând în modul arătat, complicele a dat un ajutor moral autorului faptei,
prin încurajarea şi prin întărirea intenţiei acestuia de a ucide, ceea ce, în lipsa acestui ajutor, autorul nu ar fi
îndrăznit să facă în împrejurările date” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5478/2001, în B.J. 1990-2003, p.
683). Ajutarea sau înlesnirea nu se concretizează într-o acţiune directă asupra victimei omorului, complicele
nu exercită, concomitent cu autorul, violenţe asupra persoanei ucise. Aceasta este o particularitate a
complicităţii de care trebuie să se ţină seama pentru a o putea diferenţia de coautorat, în cazul infracţiunii
de omor (V. Cioclei, Curs 2013, p. 11).

3.3. Coautorat. Omorul este comis în condiţii de coautorat, dacă participanţii au acţionat 6 concomitent, în
cadrul unei activităţi indivizibile şi în realizarea intenţiei de a ucide, chiar dacă viaţa persoanei a fost
suprimată prin acţiunea exclusivă (concretă, individuală) a unuia dintre ei. Astfel, instanţa supremă a

apreciat că: „Există coautorat la infracţiunea
de omor când coinculpaţii au acţionat împreună lovind victima, atât înainte de a cădea la pământ, cât şi
după aceasta. Faptul că numai loviturile aplicate de unul dintre ei au fost mortale, nu are relevanţă, dacă
activitatea acestuia se afla într-o unitate indivizibilă cu cea a celorlalţi inculpaţi şi dacă rezultatul acestei
activităţi strâns unite constă în suprimarea vieţii victimei, iar din materialitatea faptelor reiese că toţi
inculpaţii au fost conştienţi de urmările lor comune şi au dorit producerea lor” (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 4739 din 23 septembrie 2004, www.legalis.ro).
Violenţele exercitate asupra cadavrului. Violenţele exercitate asupra cadavrului, 7
ulterior comiterii unei infracţiuni de omor, au generat soluţii divergente în practică. În această situaţie,
instanţa supremă s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii, stabilind că, „în ipoteza în care obiectul
material al infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal este un cadavru, iar
inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului, urmăreşte ascunderea faptei de omor comise
anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte”
[I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008, M.Of. nr. 158 din 13 martie 2009]. În
consens cu această interpretare s-a decis că reprezintă concurs între infracţiunea de omor calificat, comis
asupra unei rude apropiate [art. 175 lit. c) C.pen. din 1968] şi infracţiunea de profanare de cadavre, ipoteza
în care făptuitorul şi-a ucis bunica prin sugrumare, după care, pentru a ascunde comiterea faptei, a aruncat
cadavrul într-o hazna (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2313 din 18 iunie 2009, www.scj.ro).
Elementul material. Elementul material al laturii obiective la infracţiunea de omor 8 este reprezentat de
uciderea unei persoane şi constă, de regulă, într-o acţiune, dar se poate prezenta şi sub forma unei
inacţiuni. Acţiunea de ucidere poate fi directă (lovirea cu
un corp dur sau ascuţit, sugrumarea, împuşcarea etc.) sau indirectă [punerea de otravă în alimentele ce
urmează să fie consumate de victimă; conectarea la reţeaua electrică a unui obiect ce urmează să fie atins
de victimă, un gard împrejmuitor (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1946 din 12 septembrie 1996, în B.J.
1990-2003, p. 735); urmărirea şi ameninţarea victimei care, sub această presiune, acţionează imprudent şi
se accidentează mortal (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 976 din 24 aprilie 1996, în B.J. 1990-2003, p. 736);
acţiunea prin care făptuitorul utilizează o energie externă, cum ar fi aceea a unor animale (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1671 din 25 martie 2004, www.scj.ro)]. Uciderea prin inacţiune presupune ca subiectul
activ să aibă obligaţia de a acţiona într-un anumit fel şi să nu o facă (spre exemplu, lăsarea fără hrană a unui
copil, neacţionarea asupra unui mecanism care loveşte victima, neadministrarea unui medicament etc.). În
practică s-a admis că infracţiunea de omor este săvârşită prin omisiune şi în ipoteza în care făptuitorul a
lovit victima, aflată într-o avansată stare de ebrietate, proiectând-o într-un bazin cu apă, după care a
părăsit-o fără a încerca să o salveze (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1851/1979, în C.P. Ad., p. 601).
Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea ce 9 reprezintă elementul
material, pe de o parte şi decesul persoanei în cauză, pe de altă parte, trebuie să se stabilească în fiecare
caz în parte. Nu este necesar să existe o cauză unică,

ci pot să se suprapună şi alte cauze. Acestea pot fi: cauze anterioare, atunci când, spre exemplu, se produc
leziuni grave unei persoane care avea un organism slăbit sau bolnav; cauze concomitente, atunci când, spre
exemplu, o persoană este lăsată dezbrăcată în frig şi pe lângă acţiunea făptuitorului se suprapune existenţa
unor condiţii atmosferice neprielnice; cauze survenite, atunci când, spre exemplu, apare o complicaţie în
cursul tratamentului medical ce se aplică victimei, în cazul unei leziuni provocate de făptuitor (Instituţii
2003, p. 285). În unele situaţii, atunci când este vorba de cauze survenite, este destul de dificil să se
urmărească evoluţia lanţului cauzal şi să se stabilească dacă au existat sau nu întreruperi, dacă se păstrează
sau nu relaţia cauză-efect între acţiunea iniţială şi rezultatul final. Dificultatea este fireşte cu atât mai mare
cu cât perioada de timp scursă între actul iniţial şi rezultatul final este mai mare. Totuşi, în practică s-a
reţinut existenţa infracţiunii de omor chiar dacă între agresiunea iniţială şi deces a trecut o perioadă mare
de timp şi chiar dacă între faptă şi rezultat nu s-a putut stabili decât o cauzalitate secundară, deoarece au
intervenit, între timp, alte evenimente care au condus în mod direct la decesul victimei (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2184 din 22 octombrie 1993, în B.J. 1990-2003,
p. 734). Se poate stabili o legătură de cauzalitate între faptă şi deces chiar şi în ipoteza
în care autorul nu exercită o acţiune directă, nemijlocită, asupra victimei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1620 din 11 iunie 1998, www.legalis.ro).
10 7. Intenţia. Intenţia caracteristică omorului rezultă uneori în mod evident din chiar modalitatea în care

fapta este comisă. În practică apar, însă, deseori dificultăţi în stabilirea vinovăţiei care stă la baza comiterii
unor fapte de violenţă împotriva persoanei şi, de aici, probleme privind corecta încadrare juridică. La
stabilirea concretă a vinovăţiei pentru o infracţiune de omor există, pe lângă analiza subiectivă a cauzei
respective, şi unele date obiective, care pot să conducă la constatarea intenţiei. Astfel, spre exemplu, dacă
făptuitorul loveşte victima în cap, cu un obiect care nu are o aptitudine evidentă de a produce răni letale,
intensitatea loviturii (apreciată pe baza gravităţii leziunilor produse) este cea care ne va indica diferenţa
între o eventuală vătămare corporală sau o tentativă la omor (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1789 din 12
noiembrie 1991, în B.J. 1990-2003, p. 731). În practică s-a apreciat că există intenţia (indirectă) de a ucide şi
în diferite ipoteze în care făptuitorii au aruncat de la mică distanţă în victime, cu obiecte apte de a produce
leziuni mortale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2740 din 20 mai 2004, www.scj.ro; C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 1042 din 21 septembrie 1990, în B.J. 1990-2003,
p. 732). Există vinovăţie sub forma intenţiei şi atunci când ne aflăm în faţa unei erori asupra identităţii
persoanei – error in personam, precum şi în cazul devierii din eroare a loviturii, de la persoana vizată la o
altă persoană, prin mânuirea defectuoasă a mijloacelor de execuţie – aberratio ictus (Explicaţii III, ed. a II-a,
2003, p. 173). Mobilul faptei, în principiu, nu interesează, în sensul că reprezintă infracţiune de omor
inclusiv fapta comisă din motive nobile, cum ar fi, spre exemplu, suprimarea vieţii unei persoane din milă,
pentru a-i curma suferinţele, atunci când persoana suferă de o boală incurabilă. Dacă mobilul nobil se
suprapune însă peste cerinţele cerute de art. 190 – uciderea la cererea victimei, atunci fapta se va încadra
în acest text de lege, care reprezintă practic o variantă atenuată a omorului (Comentariu art. 190 C.pen.).

BIBLIOGRAFIE
G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglai, L. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. Vasile, Codul penal. Comentariu
pe articole, Editia a 3-a, Ed. C.H. Beck, București.